Iubirea vindeca!

Boala si vindecarea sufletului in Biserica Rasariteana

 

Interviu cu sora Eugenia Vlad

 Va multumesc pentru invitatie. Bun gasit si Dumnezeu sa ne daruiasca ca intalnirea noastra sa nu fie vorbire in desert. Cand am auzit despre ce tema este vorba, m-am intrebat: cine sunt eu sa vorbesc despre vindecarea sufletului? Cel mai potrivit este un medic. Ca sa aiba spor in lucrarea cu pacientul, unii medicii folosesc un pacient vindecat, si atunci m-am gandit sa fiu eu pacientul acela vindecat, desi nu pot pretinde ca sunt vindecata total. Pot spune ca am fost moarta si am inviat, pentru ca sunt rodul lumii de care tocmai am scapat - lumea atee.

La un moment dat mi-am dat seama ca sunt moarta, dar ca nu eram moarta de tot. De fapt eram in iad. Am fost in iad; si acuma sunt, dar e o mare diferenta. Iadul acela era fara Hristos, iar iadul acesta este cu Hristos. Si acolo, in iadul acela, mi se spunea ca omul este materie superior organizata si constiinta mea, sinele meu, persoana mea bolnava, moarta cum era, se revolta. Cum se poate ca «ceva» sa dea nastere la «cineva»! Si la un moment dat am simtit ca nu pot sa iubesc «ceva», ca toate «ceva-urile» pe care le iubeam se degradau si ca toti oameni pe care ii iubeam se transformau in ceva, si atunci, simtind din ce in ce mai adanc ca sunt cineva, ca sunt o constiinta, am intrebat daca nu cumva sunt rodul unei Constiinte. Ca asa de inteligent erau toate facute, incat erau parca special potrivite pentru mine, ca sa ma bucur. In acelasi timp, insa, erau atat de perisabile si dispareau atat de repede, ca si cand acel cineva dorea numai sa ma amageasca. Atunci a venit vremea, cand boala a fost foarte acuta - pentru ca in iad nu se poate nici trai, nici muri, iar daca am muri am disparea, dar nu se poate nici una, nici alta - si atunci a venit momentul cand am zis: Daca existi, trebuie sa fii Persoana; trebuie sa fii desavarsit ca sa nu ma dezamagesti si trebuie sa intri in relatie cu mine, ca eu nu pot sa intru in reltie cu Tine. Si am facut-o! M-am dus la spital - adica la Sfanta Biserica, si am inceput tratamentul care dureaza si acum (sunt inca un pacient aflat in covalescenta) si multumesc lui Dumnezeu ca va pot marturisi despre ce inseamna boala si vindecarea sufletului in traditia noastra ortodoxa.

Cand ma pregateam pentru aceasta conferinta, m-am gandit la doua variante: una - sa fac o conferinta docta despre ce spune Sfanta Traditie in legatura cu boala sufletului si vindecarea lui si alta - sa stam de vorba pe aceasta tema. Am optat pentru a doua varianta, pentru ca am adus cu mine unul din manualele, una din „agendele medicale” pe care ni le ofera lucratorii vindecarii (singurul vindecator este Hristos!), mai precis, un parinte al Bisericii noastre (n. red. Este vorba despre cartea parintelui Ioan Cristinel Tesu – “Teologia necazurilor”). Ea, agenda, este un bun manual, dar greu de digerat, caci nu-i usor sa fii sfant. Ea trebuie „mancata” ca Sfanta Impartasanie si citita ca Sfanta Scriptura. Trebuie sa ne hranim cu ea, pentru ca altminteri exista pericolul sa murim destepti. Sa traim ca prostii si sa murim destepti, sa ni se para ca suntem destepti, ca stim mult!

Acesta este un pericol foarte mare si eu il cunosc foarte bine, pentru ca inainte de a fi crestina practicanta si constienta ca sunt botezata, eram filozoafa si aveam o gandire foarte frumoasa si inalta, dar care dura atat cat stateam pe fotoliu. Cand ma urcam in autobuz si ma calca cineva pe picioare, uitam ca sunt filozoafa si ziceam: „Doamne, ce dobitoc m-a calcat”. Si toti oamenii purtau nume de animale, oamenii erau plini de defecte, dar eu eram altfel, eram mai buna, si cand ramaneam numai cu mine, abia puteam sa scap de rautatea din mine. Ma ascundeam in muzica, in arta; altii se ascund in tigara, in droguri. Fiecare fuge de rana din el, de mizeria din el, dar dupa ce ai inceput sa te cunosti si te dai pe mana Celui care vindeca, atunci lucrurile se schimba.

Va recomand aceasta carte care-i ca un abecedar, chiar daca-i grea. Aproape nimic nu-i nou, aproape tot ce citim acolo, de fapt, stiam, ori am mai auzit, ori am trait, ori chiar am gandit noi. Ca asta-i bucuria cand citesti ceva, sa zici: asa credeam si eu, dar n-am spus. Ce este aceasta, decat o impartasire a bucuriei de a fi trait evenimentul acela, a bucuriei de a fi invins ceva, a bucuriei de a fi cunoscut pe Dumnezeu, a bucuriei de a te fi cunoscut pe tine, a bucuriei ca ai descoperit ca nu esti doar pacat, ca nu esti doar boala, ca exista vindecare, ca exista Vindecator. Aceasta carte, si celelalte carti, trebuie sa ne duca pe noi la viata cea adevarata, sa devina pentru noi mijloace de a fi filozofi in fapta, si nu in gandire.

 O sa vedem impreuna, in mica mea descriere a traseului traditiei noastre de la boala la vindecare, ca a trai fara minte e mare ratacire, ca mintea despartita de inima e rana cea mai mare. Cand ma uit la mine sau cand ma uit la oamenii de pe drum, de pe strada, din spital, cel mai des imi vine sa zic: „Doamne, iata ca cel pe care-l iubesti este bolnav”. Pentru ca eu stiu si simt ca Dumnezeu ma iubeste, am simtit aceasta slava a Domnului de multe ori, dar mai ales simt ca Dumnezeu iubeste pe oameni. Cateodata, va spun drept, imi vine sa cartesc si sa zic: „Doamne, pe asta ti-ai gasit?”. Si in cazul meu tot asa m-am mirat: tot imi venea sa ma uit in spate si sa vad daca nu cumva iubeste pe altcineva – dar nu, pe mine ma iubea! Caci pe acela il iubeste Dumnezeu care mie mi se pare ca ar trebui sa-l repare mai intai si dupa aceea sa-l iubeasca. Ei, tocmai aicea e, ca iubirea vindeca!

Aceasta strigare catre Dumnezeu, pe care surorile lui Lazar au trimis-o Mantuitorului atunci, se striga in orice om care devine constient de boala si de suferinta lui. Mantuitorul este Dumnezeu si m-a convins si pe mine, care sunt Toma necredinciosul, iar unul din mijloacele cu care m-a convins a fost ca nu vrea sa ma vindece numai pe mine, ci vrea sa-i vindece pe toti oameni. Atunci strigarea mea catre El - „Doamne, iata, acela pe care-l iubesti e bolnav” are rost, pentru ca eu cred ca nu am ce face cu fericirea mea, singura fiind.

Va marturisesc ca o vreme - sa nu faceti ca mine! -, inainte de a fi in Sfanta Biserica, am facut yoga dupa o carte, nu dupa un om. Ajunsesem sa fiu foarte fericita, eram detasata, eram altfel si urmam instructiuni din cartea aceea crezand ca voi ajunge sa stau deasupra pamantului 2 metri si ca o sa citesc gandurile altora. Atunci m-am speriat! Zic: Doamne (“Doamne…” era un fel de a spune), ce ma fac eu cand o sa stiu ce e in capul aproapelui meu,  daca, doar cand banuiesc ce este, il dispretuiesc in halul acesta; dar cand o sa stiu tot ce-i acolo! - pentru ca stiam din capul meu ce mizerie e in capetele oamenilor. Am zis: sunt eu in stare sa indur asa ceva? Apoi m-am gandit la performanta aceea de a sta in aer. Ce faci cand ti-o fi foame? Te duci sa mananci, pe urma te duci sa tragi apa, si pe urma iar te duci in aer? Nu, nu era o solutie! Bun. Sa presupunem ca mie mi-ar fi fost bine acolo in aer. Si vecinii mei? Si cei din autobuz? Vedeti, nu exista vindecare de unul singur. E falsa vindecarea aceea. De aceea ma doare sufletul cand ii vad pe crestini ca se imbulzesc sa ia agheazma calcandu-se in picioare. Aceea nu mai e agheazma, ci devine foc daca tu l-ai impins pe fratele tau ca sa apuci agheazma, ai luat foc si nu apa sfintita. Trebuie sa o luam de la capat ca sa ne vindecam.

Ne-a facut Dumnezeu din tarana, dar a suflat suflare de viata. Asa scrie in cartea Facerii, asa ne arata Sfanta Revelatie si asa este. Dar sa stiti ca acelasi lucru l-a facut si cu mine: Dumnezeu a luat tarana din trupul mamei mele si a suflat peste mine suflare de viata. Eu eram acolo, sufletul meu vedea, si iata ca acum nu mai stiu. Am uitat!? Zice Sfantul Marcu Ascetul ca uriasii care ne imbolnavesc sunt: uitarea, nestiinta si nepasarea. Am uitat ca a suflat Dumnezeu suflare de viata, am uitat ca am fost gingasa! Dar ma pot uita la un copil si sa doresc sa fiu iarasi ca el. Nimic nu este mai minunat pe lume decat zambetul unui copil. Ce o fi vazand un copil in mine cand imi zambeste? Pentru ca asa, imi mai zambesc si alti oameni, dar zic: Ia uite cum ii sta… - si este un fel de zambet si acesta -, iar daca au nevoie de ceva de la mine, maicuta ce mai zambet. Deci, exista diferite zambete, dar copilul acela, cand deodata imi zambeste, parca l-a vazut pe Dumnezeu. Ei, aceea este sanatate. Aceea este bucuria de a vedea „chipul” - sunt convinsa ca acel copil curat vede chipul lui Dumnezeu din mine, aceasta este privirea sanatoasa.

Va spuneam ca asa a facut Dumnezeu pe om (dupa chipul Sau), dar omul a cazut si stiti foarte bine povestea: a cazut si s-a imbolnavit sufleteste, adica a ajuns - cum le spun eu copiilor care nu inteleg cum e cu ruperea aceasta a legaturii dintre om si Dumnezeu - ca un frigider care ar zice ca nu mai are nevoie de curent electric, ca el are gheata lui si poate sa tina temperatura scazuta si iese din priza. Intr-adevar, gheata lui mai tine vreo ora, doua. Si pe urma? Ati vazut, se rugineste, in orice caz frigider nu mai e. Asa se rupe omul de Dumnezeu si asa se imbolnaveste. Noi, dupa aceea, trebuie sa constientizam aceasta, sa ne aducem aminte, sa incepem lupta pentru insanatosire de la capat, sa luptam cu amintirea impotriva uitarii. Ce sa ne amintim? In primul rand ca suntem oameni. In al doilea rand ca vom muri. E adevarat ca si eu si dumneavoastra, nu ne gandim la aceasta: Ei lasa, sa ma vad eu mort! Vom muri cand ne vom imbolnavi. Acum suntem foarte bine, uitati-va la mine ce bine sunt; dimineata nu sunt asa bine, dar in timpul zilei, dupa ce mai fac miscare, sunt mai buna. Dar va veni o zi in care nu o sa mai fiu asa, o sa miros de vie - nu se stie ce randuieste Dumnezeu -, dar eu nu vreau sa ma gandesc la aceasta. Lasa ca ne gandim maine.

O paranteza - deosebim lucrarea diavolului de a lui Dumnezeu dupa cum zice sa incepem: Dumnezeu zice sa incepem azi, diavolul zice maine (de luni, de la 1, de la anul incepem viata noua). Nu! Azi trebuie sa incepem, pentru ca s-ar putea ca azi sa fie singura noastra sansa.

Deci, ma intorc la ce discutam inainte. Imi aduc aminte ca sunt om, ca am suflet nemuritor; imi aduc aminte ca am invatat, ca am auzit ca Dumnezeu m-a facut, chiar daca nu cred aceasta; imi aduc aminte ca cred aceasta, daca sunt credincios; imi aduc aminte ce a facut Dumnezeu pentru mine. Nu trebuie decat un minut dimineata, la trezire, ca sa ne miram ca inca mai suntem. Vorbeam astazi despre copilul mic care se mira cand isi vede mainile si se mira ce frumoase sunt. Noi sa ne miram ca ne-am trezit din nou, sa ne miram ca suntem apti sa ne sculam din pat, chiar daca ne dor toate oasele. Dupa primele matanii zbori - chiar daca nu poti sa le faci -, zbori cu dorinta; stai acolo linistit - ca Dumnezeu nu ne tortureaza - si-ti aduci aminte ca Dumnezeu te-a facut si fara sa vrei Ii dai slava. Apoi, iti aduci aminte ce a facut Dumnezeu pentru noi: pentru mine s-a intrupat, si daca nu crezi, sa strigi: Doamne, ajuta necredintei mele, adica, daca-i asa, sa ma ajute Dumnezeu sa cred, dar eu marturisesc, pentru ca toti care suntem aici marturisim.

Imi aduc aminte ce a facut, imi aduc aminte de ce a facut ceea ce a facut, caci nu a facut-o asa, ca sa ne intalnim cand o sa fim morti. Nu! A facut-o ca sa ne intalnim acum, aici, aici in iadul meu, in iadul din sufletul meu. Apoi, imi aduc aminte ca voi muri si ca voi invia, imi aduc aminte ca voi fi judecata. Aceasta aducere-aminte a toate, si dinainte, si dupa, o traim mai bine, mai adevarat, mai intens, la Sfanta Liturghie. Dar noi trebuie sa continuam Sfanta Liturghie si in viata noastra. E un act de vointa. Daca omul are boala sufleteasca este pentru ca vrea el.

Ma intorc la suflet. Dumnezeu ne-a facut trup si suflet. L-a facut pe om una; firea omului e una, dar din 2 substante: una, din tarana si una… acea tainica suflare de la Dumnezeu. Dar acesta nu e o bucata din Dumnezeu in mine - fereasca Dumnezeu, sa fie Dumnezeu ca mine, cred ca nimeni nu s-ar mai inchina. Eu, in orice caz nu! Dar precis, acea suflare e in sufletul meu si nu va muri. Imi aduc aminte si ma intreb: Ce e sufletul? Vine partea a doua, ignoranta: Ei, o fi ceva si sufletul acesta. Nu! Odata ce Dumnezeu S-a facut om ca sa ma invete, odata ce Dumnezeu a lucrat prin sfintii Lui, lucreaza prin oameni, pentru ca oamenii sa cunoasca ce e sufletul si cum sa se vindece, nu putem fi nepasatori fata de acesta. Eu voi raspunde in fata lui Dumnezeu de ce nu m-am informat, de ce nu am invatat. Sa nu credeti ca suntem nevinovati daca nu am stiut ceva. Ne va intreba Dumnezeu de ce am ramas nestiutori. El ne-a dat capacitatea sa stim; si Sfintii Parinti ai Bisericii noastre, si ascetii, si - cum am spus - necunoscutii, toti au vazut boala sufletului, si in ei si in ceilalti; au ajuns la cunoasterea lui si, asemenea unor parinti iubitori, ne invata si pe noi toate cele despre suflet, fara sa ne mai lase sa trecem prin toate greutatile. Asa cum o mama iubitoare isi invata fata, ca ea sa nu sufere, si fata, daca este inteleapta, nu mai trece prin suferintele mamei ei, ci invata de acolo si porneste mai departe, asa si Parintii nostri ne invata cum sa ne vindecam sufletul.

Ce e sufletul? E o taina mare, dar nici o taina nu este secret. Sa nu confundam! Taina crestina nu e secret. Doar ni se da, si pe masura ce se da, se si face cunoscuta. Dar in acelasi timp, e si mai tainica pentru ca e inepuizabila. Din cate stim noi despre suflet de la Parintii nostri, din traditia noastra, el are trei parti, fara sa fie trei suflete. O parte numita, cumva, vegetativa este aceea care conduce trupul fara ca partea constienta a sufletului sa participe; este legata de respiratie, de hrana, de instinctele noastre - aici noi nu putem intra. Apoi este partea sufleteasca, partea afectiva, partea psihica, psihicul, psihismul. Acesta este o realitate in sine; el poate sa fie controlat de partea superioara a sufletului, dar poate sa ne si scape de sub control. In sfarsit, a treia parte se numeste in Sfanta Scriptura (la noi, in traducerea noastra, nu in greceste) «duhul omului» si este partea rationala; nu este vorba aici de ratiune goala, ci de partea rationala care se uneste cu Dumnezeu. Aceasta parte e asemenea unui vas deschis spre harul lui Dumnezeu, care le uneste pe toate celelalte ale omului. Acesta este principiul care unifica fiinta umana, pentru ca ea se uneste cu Dumnezeu, baza ontologica a existentei si a unicitatii noastre, care uneste si launtrul omului. De aceea omul lupta sa se uneasca: ca sa se vindece. Unindu-se, devine unu inauntrul sau, devine unic - pentru ca nimeni nu-i ca mine, nimeni nu-i ca dumneavoastra, dar in acelasi timp noi toti suntem o fire.

Toate aceste trei parti se imbolnavesc pentru ca, prin caderea in pacat, firea umana este bolnava. Dumnezeu Fiul s-a facut om, a luat fire umana, a indumnezeit-o, a vindecat-o si firea noastra este acum de-a dreapta Tatalui. Dar eu de ce sunt tot bolnava daca El a facut aceasta? Pentru ca eu nu sunt doar fire, nu sunt «ceva» pusa intr-un sac, ci sunt «un cineva» caruia i s-a dat in grija aceasta fire. Acest cineva, acest fel de a fi dupa chipul lui Dumnezeu este modul de a fi al lui Dumnezeu. Caci, ma intreba cineva: Si are Dumnezeu mustata, asa ca mine, dupa chipul meu? Nu! In limba romana exista expresia “in ce chip a facut-o”, “in ce chip este”, intelegandu-se in ce mod, modul lui de a fi ca persoana.

Fiecare parte din mine se poate imbolnavi. Partea vegetativa -  de la fire, care e cazuta in urma pacatului stramosesc. Apoi pacatele mele, pacatele stramosilor, pacatul lumii, pacatul aproapelui meu pot sa-mi imbolnaveasca trupul. Dar noi nu stim - si cei care lucrati cu bolnavi sa fiti foarte atenti ca semnele exterioare nu sunt o marturie adevarata. Am stat langa o bolnava care a avut scleroza creierului mic si care, inainte de a muri, nu mai vorbea normal. Cand vroia sa zica ceva nu mai putea zice, caci isi pierduse miscarea corzilor vocale. Scotea doar niste racnete. Cand vroia sa transmita ceva prin mimica fetei, acele gesturi erau niste strambaturi ingrozitoare. Femeia care vindea lapte la noi a zis: „Saraca, nu-i in toate mintile”. Cat a suferit aceea fiinta care nu era in toate mintile! Dar ea avea de acum o minte plina de har, caci, concomitent cu durerea de a se desparti de copilul ei si de familia ei, care o iubea mult, se rugase, ea intrase in pace cu Dumnezeu si traia bucuria de a se intalni cu Dumnezeu. Atunci am vazut cu ochii mei cum poate sa fie trupul bolnav si cum comportamentul trupului, care este organul prin care se manifesta sufletul, poate sa creeze iluzia ca sufletul ar fi bolnav.

Sfintii Parinti merg mai departe si spun ca nici nebunii - pentru ca nebunia este boala sufletului in partea sa afectiva - n-ar fi bolnavi in sufletul de dinauntru. Nu stim! Pentru ca ei pot fi posedati, pot avea o leziune, undeva, care le tulbura comportamentul, adica sufletul nu se mai poate manifesta. De aceea, multi dintre Sfintii Parinti se purtau cu nebunii ca si cu niste sfinti, pentru ca ei (nebunii), prin felul prin care patimeau, puteau sa ajunga astfel la Dumnezeu, ca nimeni nu stie ce este acolo in adanc. Aceasta nesimtire a noastra - iertati-ma, a mea - de a judeca omul dupa comportare, poate sa fie mare pacat. Aceasta nesimtire ne duce la omorarea pruncului, considerand ca el nu exista daca nu se manifesta; dar sufletul e intreg acolo, nu are organul de manifestare exterioara, dar el este intreg, cu trup cu tot este intreg, dar mic.

Pana acolo merge nesimtirea noastra. Totdeauna sa umblam cu grija (daca vreti, in varful picioarelor) printre trupuri, pentru ca atata timp cat un trup este viu, acolo, inauntru, este un suflet despre care eu nu stiu nimic. Sa nu ne luam dupa ce vedem, chiar daca ne sminteste. Apoi vine boala sufleteasca, boala spirituala, boala partii celei mai inalte, asa-zisele boli ale spiritului, ale sufletului. Acestea sunt doar opera noastra, ele sunt facute doar cu voia noastra libera. Acestea sunt pacate devenite patimi, acestea sunt bolile sufletului: pacatul, patima. Acestea sunt numai cu voia noastra, sunt opera noastra; contribuie si diavolul, dar sa nu dam totul pe vina lui. Era un calugar care a furat un ou in postul mare. A furat oul, dar unde sa-l fiarba. La bucatarie nici vorba ca-l spuneau fratii si s-a dus in chilie, a aprins o lumanare si a inceput sa-l coaca, si l-a prins staretul: Ce faci frate? Parinte blagosloveste, iarta-ma, dar – zice - dracul m-a invatat. La care dracul apare si zice: Nu parinte, nici eu nu stiam ca se poate coace oul asa. Deci, iata ca avem si noi creativitatea noastra si inteligenta noastra.

Ei, aici este problema: cum vad Sfintii Parinti vindecarea aceasta sufleteasca!? Ei spun ca vindecarea depinde de mine pentru ca daca sufletul meu va fi sanatos in partea lui inalta, atunci va fi sanatos in intregime. Ce inseamna sanatate? Inseamna bucuria de a te folosi de darurile lui Dumnezeu, si daca Dumnezeu iti „daruieste” o boala, dar sufletul tau este sanatos, te vei bucura. Eu am vazut asta cu ochii mei, insa nu stiu daca eu as fi in stare sa fac asa - daca ma doare putin capul zic: ”Slava Tie, Doamne”, dar daca as suferi mai mult nu stiu. Nu am citit in carti, am vazut asta la oamenii pe care i-am avut in mainile mele ca bolnavi; am vazut asta la oamenii care au murit; am vazut asta la oameni sanatosi care sufereau si care bombaneau tot timpul, si care erau disperati pentru nimic, absolut pentru nimic. Totul era o inchipuire, totul era o imaginatie si m-as opri aici.

Iar dumneavoastra, de acum incolo, sa-mi spuneti sau sa ma intrebati si sa vorbim, si sa ne gandim: cum ne vindecam de patima? Am aflat cateva lucruri: ca numai Mantuitorul e Domn al sufletului si al trupului. Stim unde Il gasim noi toti care suntem aici, stim unde Il gasim - este pretutindeni.

Mi-a spus cineva: de ce trebuie sa ma duc la Biserica? Dumnezeu nu e peste tot? Asa e, dar una este sa te gandesti la El si alta este sa-L saruti, sa-L „mananci”, sa fii cu El, sa te imbratiseze si sa-L imbratisezi.

Daca iti iubesti sotia, ce faci? Ii scrii scrisori, o lasi la Timisoara si vorbesti la telefon? Trebuie sa fii cu ea, sa o atingi. Noi suntem intrupati. Omul este suflet intrupat si trup insufletit. Eu vreau sa ating. Mi-e drag sa-l ating pe parintele, mi-e drag sa-i sarut mana, pentru ca-i parintele meu si pentru ca l-a atins pe Domnul.

Ne e drag sa ne tinem de mana. De ce? Pentru ca asa ne-a facut Dumnezeu ca sufletul sa se manifeste prin trupul nostru. Atunci, daca voi fi sanatos, bucuria mea va fi sanatoasa. Asta este!

Si numai acolo ne putem vindeca. Stim unde, stim cum si mai stim un lucru: ca exista spitale in Biserica si ca sunt mai multe feluri de a ne vindeca. Trebuie sa ne nevoim de voie, pentru ca oamenii se impart in doua mari categorii: oamenii lui Hristos si oamenii care sunt in afara de Hristos. Cei care sunt ai lui Hristos sunt cei care se leapada de ei, isi iau crucea si Il urmeaza pe El.

Se intreaba unii: Pai de ce sa ma duc la Biserica? Asa, ca El lucreaza cu tine acolo, ca sa te faca fiul lui Dumnezeu.

 „Sa ne iubim unii pe altii!”. Pai, zice: eu nu pot sa ma concentrez. Dar unde, cine te-a invatat in Sfanta Revelatie sau cine ti-a spus ca la biserica ne ducem sa ne concentram? Ce, suntem la Bivolaru sa ne concentram? Noi ne ducem ca intr-un glas sa marturisim, ne ducem ca sa ne iubim unii pe altii. Si suntem unele babute - Dumnezeu sa ma ierte, ca si eu sunt babuta - care sunt asa greu de iubit! Mi-a spus odata un securist: “Da, dumneata esti asa desteapta, de ce te duci la Biserica? Trebuie ca urmaresti ceva!” ; “Sunteti intr-adevar istet. Chiar ca urmaresc ceva.”; ”Ce?” - el incepe sa-si noteze si zic: “Sa va iubesc.” Zice: “Pe cine, pe mine?”; ”Da, pe dumneavoastra” . Zice: “Ca ce?” Zic: “Ca ce vreti dumneavoastra: ca prieten sau ca vrajmas. Va dati seama ca eu numai la biserica pot sa obtin aceasta putere, pentru ca cu puterea mea nu pot nici sa va supar, d-apoi sa va iubesc: sunteti securist, sunteti grasut, vorbiti urat cu mine, ma tutuiti, am atatea motive sa nu va iubesc, dar daca ma duc la biserica, Dumnezeu imi da putere, si acolo zic: Doamne, cand o fi sa moara, ca uite ii bolnav de ficat -  se vedea dupa pete, dupa burta mare, nu trebuia sa fii in duh sa vezi ca era bolnav de ficat - adu-i aminte ca-l iubesti si poate se intoarce”. Ei, sa vedeti ca nu m-a mai tutuit, mi-a zis «dumneavoastra» dupa aceea. I-o fi trecut repede, dar, oricum, Dumnezeu sa-l ajute, cand o trece dincolo sa descopere ca Dumnezeu il iubeste.

Aceasta este lupta noastra: ma duc la biserica ca sa iubesc. Pai sa stau acasa, sa ma uit la film si sa plang la serial - iertati-ma, ca si eu ma mai uit la ele cand nimeresc intr-o casa. Stau si ma minunez ca seamana unele cu altele, ca cele de anul trecut parca sunt la fel cu cele de anul acesta - tot doua surori care nu stiu ca-s surori - si lumea plange si iubeste, dar cand  intalnesc cate un copil al strazii zic: “Pleaca de aici paduchiosule, nenorocitule”. S-a epuizat mila la „Copilul Esmeraldei”! Am zis bine? Am zis. Iertati-ma, au si ele partea lor buna, trebuie sa o folosim bine, dar exista acel pericol: sa traim iubirea in imaginar. Sa te vad eu in biserica ca iubesti si nu numai atat. Acolo unde vine Duhul Sfant, vine de-adevaratelea, iar daca nu-i adevarat, atunci chiar ca nu mai are rost sa ne ducem. Dar daca ne ducem, inseamna ca noi credem cu adevarat, si atunci, Doamne ajuta-ma sa particip. Caci atunci cand coboara Duhul Sfant, bucatica aceea, patratica aceea de paine se transforma in Trupul Lui. De concentrare avem nevoie noi acolo? Sau sa profitam de aceasta intalnire ca sa facem ce zice El: „sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim”? Si sa stiti ca daca suntem neputinciosi macar minutul acela, daca zicem ca „ne iubim”, pai, se aduna un minut duminica aceasta, un minut duminica cealalta. Ne-om duce si noi cu 5 minutele pe lumea cealalta, in vesnicie, si poate ca acolo minutul va fi mai lung. Pe urma, daca tot trecem prin foc, nu? E sansa noastra. Focul lui Dumnezeu e sansa noastra. Poate ca vor fi arse toate orele pierdute si ramane minutul - stim si noi ca mila lui Dumnezeu e mare -, dar eu zic sa nu ne culcam pe o ureche si sa ne iubim… si in autobuz…

La inceput, cand am intrat in biserica, stiti cat tinea imparatia lui Dumnezeu? Cat patrafirul parintelui. Cat imi punea patrafirul pe cap si citea ceva, era bine, cand ma ridicam, il vedeam pe ala, o vedeam pe aia, ma vedeau ei pe mine si tot asa. Incet, s-a largit cat biserica Silvestru, apoi am mai descoperit o biserica la Galati si s-a facut cat doua biserici, apoi am vazut ca pot sa intru in orice biserica si tinea imparatia intr-o cladire, intr-o biserica, si intr-o buna zi m-am trezit cu imparatia lui Dumnezeu in tramvai. Ei, am zis: “Uite ca se largeste”. Si acum sunt in imparatia lui Dumnezeu doar ca sunt foarte nesimtita. Nu simt mereu, dumneavoastra ma ajutati sa devin mai simtitoare. Va multumesc! (extras din conferinta „Boala si vindecarea sufletului in traditia Bisericii Rasaritene”,tinuta la Sibiu, 13 decembrie 1998)